WordPress

WordPress

when words are not enough for life

Am trait perioada comunista la modul ludic, adica rideam tot timpulAm trait perioada comunista la modul ludic, adica rideam tot timpul
     media: 4.50 din 6 voturi

postat de onishor in 2007-06-08 16:11

interviu cu scriitorul si publicistul Ioan GROSAN

Cind spunem Ioan Grosan ne gindim cu totii la „O suta de ani de zile la portile Orientului”, apoi la comentariile sale pline de ironie din cotidianul „Ziua”. Cei care au gustat umorul perioadei comuniste mai schiteaza si acum un zimbet in coltul gurii cind se gindesc la „Ars amatoria”. Crede ca scriitorii români de astazi au devenit „niste lectori autisti” ajungind sa se citeasca intre ei si asta deoarece publicul este captat de mass-media. Ii place sa spuna ca in publicistica el foloseste un umor cordial, dar in acelasi timp ca presa iti da un succes de moment, apoi te arunca intr-o zona de anonimat.


„Cred ca am sa-i iau trabucul cubanez lui Sorin Rosca Stanescu ”


Reporter: In ultimul dumneavoastra comentariu din cotidianul „Ziua”, ati pus un pariu cu Sorin Rosca Stanescu, cum ca Traian Basescu va ramine presedintele Romaniei. Credeti ca veti cistiga, iar Sorin Rosca Stanescu va va aduce o tigara de foi cubaneza?

IOAN GROSAN: Sint aproape convins ca voi cistiga, in caz ca nu intervin alte miscari politice. Si eu sint convins ca Traian Basescu va lua din referendum deja... deci el va ramine la Cotroceni. Dar in eventualitatea ca nu va lua referendumul va cistiga la anticipatele prezidentiale. Cred ca am sa-i iau trabucul cubanez lui Sorin Rosca Stanescu. El are o splendida gradina mini-zoo acolo la Snagov unde are el vila cu tot felul de pasari, struti, rate de toate categoriile, dar am vazut ca nu are o rata leseasca care face ciocul mic.

R: Care a fost motivul pentru care ati refuzat distinctia „Meritul Cultural” oferit de fostul presedinte Ion Iliescu?

I.G.: Motivul a fost unul foarte simplu. Cu toate ca il respect ca om politic, ca animal politic pe Ion Iliescu, nu m-am putut abtine sa-i aduc aminte ca nu si-a cerut niciodata scuze pentru navala hoardelor de mineri din iunie ’90, un gest care l-ar fi facut sa creasca in ochii mei. Necerindu-si scuze, mi s-a parut aproape imposibil ca un om de cultura sa primeasca acest grad de ofiter, din cite am inteles, din mina unui om pe care inca mai exista singele celor din Piata Universitatii . M-am interesat dupa aceea, mai mult din curiozitate, sa vad ce obtineam eu din aceasta medalie. In afara de tinicheaua respectiva, aveam dreptul la sapte salve de tun la inmormintare. Din pacate nu le-as fi putut auzi, fiind oficial acoperit.


„«Echinox-ul» a fost poate mai mult decit facultatea, scoala studentiei mele”


R.: Ati avut mai multe „contacte” cu Securitatea. Ce s-a intimplat de fapt?

I.G.: Ce-a avut de fapt Securitatea, nu numai cu mine, ci cu toti cei din generatia mea. Si aici trebuie sa spun ca eu sint alaturi de Sorin Antohi, de Carol Sebastian sau de Cornel Ivanciuc. Ei au vrut sa ne distruga tineretea, sa ne distruga valorile, sa ne culpabilizeze, sa ne distruga pina si umorul. Or, eu cred ca, cu toate presiunile lor, cu toate santajele lor, generatia mea si a celor de dupa mine, a invins. Ca dovada ca azi putem sa ne manifestam din plin toate optiunile, toate talentele, toate vocatiile. Primul contact cu Securitatea l-am avut in ’78, cind am venit in Bucuresti, nu stiu ce maior nu era interesat ca eram profesor, ci ca am contacte cu Casa Scriitorilor. Deci in centrul atentiei lor stateau scriitorii, credeau ca acolo e o magma care poate bufni. Un alt moment inedit a fost cind m-am intors de la Paris. M-am intilnit conspirativ cu o doamna care, in ’89, mi-a dat niste intrebari pentru revista „Les Temps modernes”, despre cultura romana, e clar, numai ca erau trimise de Tepeneag si Breban. Breban era pe vremea aceea la Paris. Am incercat sa imprastii intrebarile respective la tot felul de personalitati, inclusiv lui Dan Petrescu, dar n-am mai apucat pentru ca am fost luat la ancheta, sa dau o declaratie, nu nota informativa, ci declaratie, care a si aparut, de fapt, in Carta Alba a Securitatii. In subsidiar, am amenintat ca daca ma mai preseaza mult, avindu-l prieten pe Emil Hurezeanu la Europa Libera o sa iau contact cu el, si atunci m-au lasat in pace, pentru ca nu mai aveau nevoie, fiind in preajma Congresului al XIV-lea de inca un disident. Era miscarea in jurul lui Dinescu, miscarea celor sase, protestul lui Plesu, care dupa aceea a fost exilat si asa mai departe asa ca m-au lasat in pace.

R.: Ati amintit de Emil Hurezeanu. Nu pot sa nu ma gindesc la revista „Echinox”, care a fost o etapa importanta pentru dumneavoastra ...

I.G.: Da. Dupa parerea mea centrele rezistentei studentesti, atita cit a fost, s-au aflat in jurul „Echinox”-ului si a excelentei reviste de la Iasi, „Opinia Studenteasca”. „Echinox” a insemnat de fapt ucenicia mea literara, faptul ca aceasta revista condusa de extraordinarul triumvirat Papahagi, Vartic si Ion Pop, mi-a pus condeiul in mina si mi-a dat nu numai responsabilitatea actului de a scrie, ci si seriozitatea lui. „Echinox”-ul a fost poate mai mult decit facultatea, scoala studentiei mele. In ’89 a fost schimbata conducerea si a intrat intr-o zona gri, cenusie. Nu se mai intimpla nimic in jurul ei. Acum este o revista mai degraba stiintifica decit literara, apartine tot filologiei clujene, apare mult mai rar, nu mai este finantata decit de tot felul de sponsori mai mult sau mai putin generosi, si este o revista cu articole lungi stiintifice, o revista de cercetare mai degraba. E putin modificata.

R.: De „Echinox” se leaga si infiintarea grupului umoristic „Ars Amatoria”. Cum a luat de fapt nastere acesta?

I.G.: Fac o precizare aici. Noi, pentru ca majoritatea eram la specializarea Latina, am dat acest nume impreuna cu regretatul Radu G. Teposu, „Ars Amatoria” pentru ca suna foarte bine in ochii autoritatilor, pentru ca parea arta amatoare. Se punea mare accent atunci pe Cintarea Romaniei, arta amatoare etc. Numai ca „Ars amatoria” inseamna cu totul altceva, dar ei, nestiind latina, ne-au lasat in pace. De fapt este una din vinile pentru care a fost exilat Ovidiu de la Roma la Tomis. „Ars amandi” inseamna arta de a iubi in sensul de nobil, „Ars amatoria” este mai vulgara, ar insemna arta de a face dragoste fizic. Era considerata o expresie vulgara. Dar noua ne-a cazut manusa pentru ca se intelegea arta amatoare. Singurul care si-a dat seama a fost domnul Paleologu care a spus: „Domnule, dar i-ati spus asa, daca se prind astia?”, „Nu se prind, domnu’ Paleologu”. Si nu s-au prins.

R.: Cum a ajuns Ioan Gyuri Pascu membru al „Ars Amatoria”?

I.G.: Pentru ca noi am plecat toti dupa ’78, a aparut dupa noi generatia Ioan Gyuri Pascu si ne-au rugat sa le dam in continuare numele „Ars amatoria”, „Ars amatoria si fiii”. Asa s-au nascut niste spectacole extraordinare, dupa care, dindu-mi seama ce talent urias este Ioan Gyuri Pascu, intimplator a fost si coleg de grupa cu sora-mea la spaniola, l-am recomandat grupului Divertis pe care il stiam si care a debutat in Iasi cu o piesa de a mea, „Scoala ludica”. Ei, cind l-au vazut, l-au luat imediat in grup si ma bucur ca rezista pina acum. El si grupul rezista in continuare.

R.: „Scoala ludica” a fost prima dumneavoastra piesa. Care au fost reactiile?

I.G.: A fost in primul rind o reactie de uluire pentru ca niste studenti pot face asa ceva si a fost pentru prima oara cind nu a luat marele premiu celebrul „Ansamblu Martisorul” condus de Dumitru Farcas la taragot. Erau foarte buni, si am luat noi grupul „Ars amatoria”. A fost o surpriza totala.

R.: La „Echinox” ati avut probleme cu Securitatea, cu Militia?

I.G.: Nu, „Echinox”-ul era o oaza destul de bine aparata in cadrul Universitatii clujene si datorita prestigiului pe care si-l formase eram lasati in pace, eram supravegheati din umbra, dar nu se baga nimeni in sumarele revistei. Era un cenzor format tot la „Echinox” care mai inchidea ochii. Apropo de acest om, el era un foarte bun traducator din latina. O sa va povestesc, ca sa va dati seama de gradul lui de dedublare. Era cenzor, era si poet. Si a venit cu o poezie la noi, la „Echinox”. Noi, stiind ca era cenzor, i-am pus-o pe prima pagina si a ajuns pagina cu poezia lui la cenzura si ne-am trezit, stupefiati ca scosese propria lui poezie, pentru ca era un inger care trecea prin fum pe deasupra orasului, era un vers, si a spus „prea mistic”, si a scos propria lui poezie pe care o daduse ca orice poet. Va dati seama ce dedublare?


„Literatura româna se indreapta cu pasi repejori spre Europa”


R.: Faceti parte din generatia optzecista, cu toate astea va deosebiti de colegii dumneavoastra prin umor si radacinile in literatura clasica. De ce ati ales aceasta reteta?

I.G.: Da, pentru ca eu nu am gustat foarte mult, desi am facut parte si din „Cenaclul de luni”, cind am venit in Bucuresti, cenaclu care ne-a primit pe noi ardelenii cu bratele deschise, ceea ce trebuie sa multumesc colegilor mei Cosovei, Florin Iaru, Cartarescu si domnului Nicolae Manolescu, dar noi nu am gustat foarte mult experimentele textuale. Daca vreti, acel joc cu sintagme etc.

Venind din zona ardeleana noi am incercat sa integram aceste procedee narative totusi intr-o proza de structura aproape clasica. Ca am avut si ludism, ca am avut si umor, asta e altceva si probabil ca numai timpul le va cerne.

R.: Cum de nu ati evocat epoca comunista in scrierile dumneavoastra?

I.G.: Lucrez acum la un roman, prima parte se intimpla pina in ’89, se numeste „Un om din Est” si sper sa prind cit mai mult din tarele, din ranile, din cicatricile pe care ni le-a lasat in suflet comunismul, dar in acelasi timp nu vreau sa fie o proza de tip memorialistica, de inchisoare, pentru ca noi nu am trait mari evenimente de acest gen. Nu am fost batuti, nu am fost arestati, de aceea eu sper ca aceasta proza sa aiba si umor. De aceea, modelul meu este Bulgakov, pentru ca dincolo de dezastrele pe care le-am trait, daca privesti dintr-o perspectiva ironica, poate le faci nu mai umane, dar poate faci ca lumea sa le inteleaga, ca cei care vin dupa noi sa inteleaga prin ce am trecut. Si trebuie o anumita seninatate, o anumita distanta.

O.: Dumneavoastra cum ati trait aceasta perioada?

I.G.: Am trait-o la modul ludic, adica rideam tot timpul. Am avut aceasta sansa sa fiu aparat de mizeriile ingrozitoare ale acelei perioade.

R.: Cind ati simtit pentru prima oara fiorul literaturii?

I.G.: In liceu, in clasa a noua. Eu veneam de la tara si ni s-a dat o lucrare mai mult de incercare, a unui bun profesor, despre Iliada. Eu citisem Iliada, pentru ca mama era bibliotecara si toata ziua ma jucam in biblioteca, si am scris o lucrare in clasa a noua, despre Iliada, banuiesc eu buna. Profesorul, stiind ca vin de la tara, din Maramures, nu m-a crezut. A crezut ca mi-a facut-o cineva, si in loc sa-mi dea zece cum credeam eu ca merit, mi-a dat opt. Drept pentru care m-am suparat foarte, foarte tare pentru ca eram deposedat de... m-a suparat si neincrederea lui, si faptul ca eram deposedat de obiectul muncii mele. Si de atunci am inceput sa scriu. Deci a fost meritul lui ca nu mi-a dat zece. Daca imi dadea zece cine stie ce ajungeam... doctor.

R.: Cum regasiti acum Maramuresul?

I.G.: E putin schimbat, e adevarat mai ales in zona mea care nu este in Maramuresul istoric, ci este in jurul orasului Baia Mare, are aceleasi necazuri si astazi... tranzitie. In schimb Maramuresul istoric si-a pastrat identitatea spirituala, folclorica, etnografica si sper ca acest turism rural prin care vin acum tot felul de francezi, olandezi, japonezi sa nu-l distruga. Inca s-a pastrat identitatea spirituala profunda. Maramuresul copilariei mele era Rai, Eden, eu asa mi-l amintesc si asa o sa-l tin minte toata viata. Am avut si norocul ca am locuit intr-o comuna, un sat care era denumit un fel de Scornicesti pe Somes pentru ca de acolo era primul secretar. Oamenii nemaiavind pamint, acest prim secretar, Gheorghe Pop, i-a angajat pe toti portari la o institutie din Baia Mare. Unde gaseai un portar, stiai ca e din Satulung. Asa incit, ei intorcindu-se acasa, nu mai aveau ce sa munceasca si stateau toata ziua la poarta si li se dezvoltase un extraordinar simt al umorului, povestind tot timpul, un fel de Morometi din Maramures.

R.: Care credeti ca este directia literaturii de astazi?

I.G.: Nu as putea sa va spun. De aceea vin cu placere la Iasi in ultimul timp de cind Casian Maria Spiridon e la „Convorbiri literare”. A reusit sa pastreze o directie sobra, atenta, reluind ceva din suflul „Junimii”, si eu cred ca in momentul de fata literatura romana se indreapta cu pasi repejori spre Europa. Ceea ce e mare lucru.


„Bucurestiul iti da bucuria anonimatului din care poti foarte usor sa tisnesti”


R.: Ce rol a avut familia in evolutia dumneavoastra?

I.G.: Imens. Mi-au asigurat linistea necesara, confortul necesar, si astazi mai primesc pachete din Maramures de la mama, trebuie sa ma scol dimineata sa ma duc la tren sa iau slanina si ceapa si ce mai trimite ea. Am fost un copil ocrotit.

R.: Bucurestiul l-a schimbat pe maramureseanul Ioan Grosan?

I.G.: Nu, vreau sa va spun ca eu nu am avut probleme, spre deosebire de alti ardeleni care se acomodeaza greu sau urasc capitala. Eu cum am ajuns in Gara de Nord m-am simtit ca pestele in apa pentru ca mi-a dat un lucru pe care nu ti-l da nici Clujul, nici Iasul, nici un alt oras din Romania, un lucru extraordinar: bucuria anonimatului din care poti foarte usor sa tisnesti.

R.: Dar dumneavoastra nu mai sinteti un anonim.

I.G.: Cind am ajuns in Bucuresti eram un anonim. Va dau un exemplu pe care il am si in romanul meu. In Cluj, Tirgu Mures, Iasi daca ai brusc o noua legatura erotica la ora trei, te afla tot orasul. In Bucuresti trec luni de zile si nu te stie nimeni, citeodata uiti si tu. Astfel este Bucurestiul.

R.: Aveti foarte multe personaje clasice parodiate in scrierile dumneavoastra. V-ati gindit sa parodiati si pe cineva din viata cotidiana?

I.G.: Am multe scrieri parodice si sint multe personaje clasice parodiate si in primul rind in „O suta de ani de zile la Portile Orientului” am mers perfect pe structuri sadoveniene care-mi plac enorm. Il consider pe Sadoveanu un imens scriitor, un Swift de-a dreptul ca forta, din pacate e limba asta a lui care nu poate fi tradusa nicaieri ca sa zicem profunditatea si dulceata traiului sadovenian. Sigur ca da, sint multe referinte livresti in cartile mele. Am predat literatura romana zece ani si e imposibil sa nu interferezi cu un text de Sadoveanu, „Puiu” lui Alexandru Bratescu-Voinesti, Caragiale etc. Iar din viata reala nu, pentru ca proza se scrie mai mult nu din realitate, sa zici asa, se scrie tot din proza, din carti.

R.: Si totusi sint atitea romane aparute in perioada post decembrista care evoca povesti din viata reala. Cum explicati?

I.G.: Este o intoarcere in proza asta tinara si Polirom-ul face foarte bine ca are aceasta sectiune de debuturi, si este inca destul de multa zgura acolo, dar eu sint convins ca vine haita de tineri autori, lupii tineri cum ii numesc eu, care au intrat pe piata, dupa ce se vor cerne toate experientele lor erotico-epice, doi-trei vor fi foarte buni. Se vor decanta in timp.


„A trebuit sa maninc treisprezece aripi de rata”


R.: Ati cochetat si cu cinematografia. De ce nu mai faceti cinematografie?

I.G.: Am cochetat mult. Lucrarea mea de diploma a fost relatia „Literatura-film” apoi, in 1990, am avut imensa sansa sa fiu chemat de domnul Lucian Pintilie alaturi de el la Casa de Filme a studioului de creatie al Ministerului Culturii, am si jucat in „Balanta”, un rol episodic, am participat la elaborarea scenariului lui, am participat la tot procesul de creatie a marilor sale filme si e o experienta cu totul fascinanta sa lucrezi cu un geniu. Nu am continuat cu cinematografia pentru ca, mai ales acum, finantarile sint extrem de proaste, scenariile platite prost, e o munca de echipa infernala si mi-e mult mai comod sa lucrez cu un pix, cu o foaie alba, decit sa lucrez cu doua sute de oameni in conditiile foarte, foarte precare din cinematografia romana de azi.

R.: Cum s-a simtiti Ioan Grosan in pielea actorului?

I.G.: Eram foarte emotionat, ca dovada ca trebuia sa... Era o scena de masa si Pintilie ne-a tinut pina la 12 noaptea ca sa mincam cu pofta reala, nu ca sa mimam pofta si eu m-am repezit la primul cadru sa iau o aripa de rata, n-am apucat sa musc de doua ori ca a zis „Stop!”. S-au dus ratele alea, au venit altele noi si la a doua tragere in cadru, la a doua dubla cum ar veni, eu m-am repezit la un copan. Pintilie a zis „Motor!” si imediat a zis „Stop!”, dupa trei secunde. „Ce faci Grosan, acolo?”, „Pai ce sa fac? Maninc”, „Pai ce-ai mincat prima oara?”. Va dati seama ce ochi avea. „Pai vrei sa-mi strici filmul? Sa n-am racord?” Si a trebuit sa maninc treisprezece aripi de rata.

R.: Cum se impaca literatura cu publicistica?

I.G.: Pai nu prea se impaca, sa fiu sincer. Nu se impaca pentru ca sint doua limbaje diferite si mi-e foarte frica de faptul ca scriind aproape cotidian la un ziar sa nu-mi stric mina. De aceea cred ca o sa ma retrag in curind si o sa ma tin numai de proza, o sa reiau marile lecturi, sa intru din nou in universul marilor autori, Faulkner, Thomas Mann, pentru ca asta iti aduce un mic succes, publicistica, dar in acelasi timp intri in niste zone „lejero-non-importante”.

R.: Ati primit vreodata vreun feed-back de la persoanele vizate in articolele dumneavoastra?

I.G.: De la Vadim Tudor. Am primit, am vreo doua procese cu el, dar sper sa reglam lucrurile in mod amiabil, ca nici el nu cred ca are chef sa umble prin tribunale, nici eu. E mai greu pentru ca eu le fac cu umor, adica nu dau cu parul, intep, nu vreau sa jignesc pe nimeni, cit de cit daca vrei sa spui asa un umor cordial. Sa nu dai in cap omului. Tin minte un lucru foarte interesant, a fost capodopera mea publicistica, cind i-a aparut domnului Ion Iliescu in Turcia un volum, „Revolutie si reforma”. Si in vremea aceea administratia prezidentiala spunea ca volumul a avut un mare succes, s-a vindut in mii de exemplare. Eu bineinteles ca nu am crezut. Cine sa cumpere in Turcia „Revolutie si reforma”? Si atunci am scris un articol sobru, aproape laudativ si m-am dus la catedra de turca, a Universitatii din Bucuresti, la un domn Omar, sa mi-l traduca si l-am publicat in turca. I-am zis: „Domnu’ Omar, cit doriti?”. Zice „Cit vreti dumneavoastra”, e numai o pagina. I-am dat un milion. A fost foarte multumit cu un milion. Si l-am publicat. Nimeni nu a inteles nimic. Iliescu, crezind ca il injur in turca, l-a trimis pe Dan Iosif. Unde? La trimis tot la Omar, s-a dus cu textul meu, si i-a dat patru milioane. Si m-a sunat Omar si mi-a zis: „Domnu’ Grosan, mai veniti cu chestii din astea ca am luat jumatate din leafa!” Inclusiv Rosca Stanescu m-a intrebat: „Ce ai scris acolo, nu l-ai injurat?”


Cincizeci si trei de ani la portile Maramuresului


Prozatorul, dramaturgul si publicistul Ioan Grosan s-a nascut pe 3 octombrie 1954 in Satulung, Maramures.

In studentie a facut parte din redactia revistei clujene „Echinox” fiind apoi unul dintre fondatorii grupului umoristic „Ars amatoria”, in anii ’70 alaturi de Radu G Teposu, George Tara, Ioan Buduca.

A absolvit in 1978 Facultatea de Filologie a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, fiind repartizat ca profesor in Bucuresti.

A debutat cu volumul de povestiri „ Caravana cinematografica ” care a fost tradusa in Rusia. A publicat apoi: „Trenul de noapte” (1989) tradus in anii urmatori in Franta, Germania si Polonia, „Scoala Ludica” (teatru, 1990), „Planeta mediocrilor” (1991), „O suta de ani zile la Portile Orientului” (1992), „Jurnal de bordel” (1995), „Jurnal de Cotroceni”(1998). A primit Premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Romania, in 1985, iar in 1992 a primit Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Saptamina trecuta, la implinirea a 140 de ani de la prima aparitie a revistei „Convorbiri Literare”, Ioan Grosan a primit Premiul pentru proza.


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile



    Termeni si Conditii de Utilizare